 |
| |
Senzual, duios, frenetic… De jale sau de uitare… Toate acestea plăsmuiau valurile de seducţie ale tangoului, dansul lasciv şi ritmurile halucinante din bordelurile Buenos Aires-ului de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astăzi, într-o uitată Argentină devastată de colapsul economic, fanteziile de când lumea ale tangoului rămân intacte: amintind de iubire, tânguind despărţirea…
Învăluită în creaţia dimineţii, a doua stea a tangoului – Montevideo, capitala Uruguay-ului – se situează la est de Buenos Aires, peste Rio de la Plata. Porturile întovărăşite nu sunt legate doar prin umbre de proximitate: împărtăşesc totodată urcuşurile şi coborâşurile financiare, moştenirea culturală europeană, dar nu în ultimul rând dragostea neţărmurită pentru tangou, cel care le creează sufletele arzând în pasiunea dansului.
În urmă cu aproape un secol, tangoul a acaparat vechiul Buenos Aires, rămânând în prezent latura adorată a vieţilor emoţionale pentru locuitorii extenuaţi de vieţile cotidiene. Fiorul duios, divin, îndurerat al melopeii defineşte chintesenţa a ceea ce înseamnă apartenenţa acestui oraş scânteietor, dar greu împovărat. Chiar şi atunci când magnificii porteños (locuitori ai oraşului-port) se mistuiau în flăcările sărăciei şi se zbăteau să-şi achite facturile, mulţi au găsit un nou sens într-o muzică, într-un dans.
Buenos Aires s-a afirmat ca un oraş al imigranţilor, iar în anii ’20, tangoul devenise cântul său dominant. Dansurile (în cerc) specifice comunităţii de sclavi africani eliberaţi, au transmis o bază puternic ritmată, iar un instrument muzical de origine germană similar armonicii – bandoneonul – a intercalat inconfundabilele sunete de amărăciune şi nota profundă specifică tangoului clasic.
Adevăratul dans supravieţuieşte prin bărbaţii şi femeile de rând, de toate vârstele, care aleg să trăiască personal sentimentul abandonării totale. Tocmai în acest scop au fost înfiinţate un anumit număr de săli cu program redus, care de-abia îşi scot banii, deţinute de porteños obsedaţi de arta tangoului. Aceste săli se numesc milongas sau reuniuni de tango, unde dansurile pătimaşe încep abia după miezul nopţii.
Argentina trăia anii de glorie ai tangoului, pe acordurile întruchipate de Carlos Gardel, în perioada sa de prosperitate adusă de exporturile tradiţionale de carne de vită sau cereale. Această bunăstare a stimulat o a doua perioadă de aur a muzicii, în anii ’40 şi ’50, atunci când orchestrele renumite cântau toată noaptea în milongas. În această a doua perioadă, tangoul a atins apogeul cu privire la gradul de sofisticare, eleganţă şi frumuseţe.
Parfumuri care plutesc în aer ca un cântec, cântece care rămân în minte ca nişte parfumuri. Contopire a două trupuri într-unul? Subjugare totală? Se continuă: unu, doi, trei, patru, cinci – reuşita pasului de bază al tangoului, în opt timpi; pentru femei mişcarea depinde de dexteritatea cu care îşi poate încrucişa strâns gleznele, stânga peste dreapta.
La tangou, bustul femeii rămâne îndreptat strict înainte în orice situaţie, fixat complet asupra partenerului. Toată partea de jos a corpului se răsuceşte la stânga sau la dreapta într-un singur loc, astfel încât mişcarea pe ring să fie similară cu a unui personaj din picturile funerare egiptene.
Deşi par de nepotolit, după o noapte întreagă de dans arzător, dansatorii cedează oboselii, dar tinerii adepţi păstrează un fior al tangoului, precum spune o piesă din 1932: „Există ceva în tine care trăieşte mereu…"
autor: Alexandra Lavinia Turc
