 |
| |
Un disclaimer în toată regula e prea defensiv ca să nu-mi displacă, însă raţiunea sau nenea în alb de pe umăru-mi drept mă împinge să precizez nişte lucruri:
Sunt elevă într-a 12-a, îmi cunosc liceul, profilul, profesorii, colegii mei. Nu am o vedere de ansamblu destul de profundă sau o cunoaştere destul de amănunţită ori de obiectivă a învăţământului ca să-mi permit aciditatea pe care simt că sistemul o merită. Deocamdată, mă mulţumesc cu situaţia mea de simplu rezultat empiric sau statistic, cobai închipuit al învăţământului, şi o fac pentru că am mijloacele de a-i contracara cât de cât efectele nefaste. Dar câţi pot? Câţi îşi pun măcar problema? Ceea ce am scris se referă în mare parte, repet, la liceul, profilul, profesorii, colegii mei. Nu am pretenţia că situaţia asta e reprezentativă pentru învăţământ. Dar e cu siguranţă un rezultat al ei. Şi mai e un aspect: liceul meu cică ar fi cel mai bun din oraş (implicit din judeţ). Asta se spune, se crede, printre buze şi invidii. Şi chiar dacă nu e cel mai bun, e unul din cele mai bune. Aşa că, vreau, nu vreau, ajung să mă întreb: Dacă la noi e aşa, cum o fi la alţii?
Zvelte integrale versus polinoame mitice
Am un sentiment ciudat gândindu-mă la matematica pe care-o învăţăm anul ăsta. Analiza, cu integralele ei zvelte şi algebra, cu... polinoame. Bun. Ani de zile, nenumăraţi profesori s-au scuzat în numele învăţământului, unii serios, altii zeflemitor, deoarece, deşi (noi, elevii) lucram de nu ştiu când cu polinoame, acestea nu ne fuseseră predate. Polinoamele, fiinţe mitice, omniprezente dar invizibile, ne-au vegheat din fraged gimnaziu căpăţânile împuiate cu matematică.
La exerciţiile de analiză mă uit de cele mai multe ori cruciş, nu ştiu de unde aş putea să încep, cum să abordez aceste creaturi care pot fi integrale, limite sau derivate! Iar la algebră, după ani de contemplare în absenţă a inefabilelor polinoame, manualul ni le aşează pe tavă, dezgolite cu forţa, ucigându-le misterul în mod matematic – precis, logic, esenţial. Demitificarea polinoamelor mă lasă rece, cu atât mai mult cu cât exerciţiile sunt de o uşurinţă jignitoare pentru capetele noastre luminate. Hehe... Nu, nu-i bine deloc! Analiza-i prea grea şi algebra prea uşoară! Alo, dom' ministru! Tocmai pe tinerele generaţii vă găsiţi să efectuaţi experimente psihologice? (Mă amuză.)
Şi mai am o dilemă în legătură cu matematica. Ştiu că fiecare profesor tinde să considere materia lui ca fiind cea mai cea, însă în cazul nostru e mai mult de atât: suntem bătuţi la cap cu fiecare ocazie că fără matematică, n-ajugem, tată, nicăieri!! Multe voci ale elevilor s-au ridicat (după plecarea profesorului), concluzionând simplist şi aiurea, cu tot felul de pastile de veritabilă înţelepciune populară, cum că "ce-mi trebe mie integrale şi prostii dacă mă duc la x" (şi deşi suntem mate-info, mulţi merg la x după terminarea liceului, unde x ia valori de la medicină şi arhitectură până la drept). E chiar în halul ăsta de greu să acceptăm că, din nou, adevărul e undeva la mijloc? O minte încercată de "suferinţa" matematică va fi organizată, logică, sintetizată. Bună la toate, cu adăugirile şi nuanţele potrivite. Deci n-ar strica să fi învăţat matematica, chiar dacă mergi la x. Dar suntem în plin semestru 2 al clasei a 12-a! Cine n-a căpătat o gândire logică până acum, n-o mai capătă în vecii vecilor. Ce rost are să ne mai bată acum la cap cu matematica, cel puţin pe cei care nu vom mai avea tangenţe cu ea, exceptând la bacalaureat?
Habarnism şi miserupism
Ce am învăţat eu în liceu? În primul rând, că numărul 5 e mult mai mare decât aveam impresia în şcoala generală (iar între el şi 4 se deschide un hău abisal). În al doilea rând, am reuşit să trec peste obstacolul psihologic pe care mi-l cauza cea mai mică întrebare "De ce?" la care nu mi se răspundea, aşa cum se făcea în generală (m-am enervat io la început, dar m-am obişnuit, încet, încet, să-mi răspund singură, deşi mărturisesc că nu reuşesc întotdeauna). De ce acum, în liceu, nu mi se răspunde? Păi cum de ce? Elevii – cu câteva excepţii – au profesori în particular, iar profii de la şcoală, vrei, nu vrei, sunt cum sunt ori au ajuns cum au ajuns... Practica întrebatului profesorului de către elev a pierdut serios teren, iar profesorii s-au cam dezobişnuit cu ea. Atât de mult s-au dezobişnuit profii să răspundă la întrebări sau să explice "de ce"-urile... mi se pare că unii trăiesc cu nesimţire într-o simbioză călduţă şi confortabilă împreună cu ignorarea nedumeririi elevilor... Am un prof care atunci când "predă", mormăie cu scârbă lecţia care sună a hibrid între epigramă şi epitaf (pe care i le-aş dedica lui cu mare bucurie, însă, din păcate, le dedică el materiei, orei, sau nouă, elevilor). Şi să vezi chef de viaţă ora următoare! Cum se umple de bucurie, poftă şi pasiune când scoate elevul la tablă şi are ocazia, devenită scop în viaţă, de a-l întreba tocmai "de ce"-urile neexplicate în timpul predării.
Eu sunt un specimen nu mutant, ci mai degrabă extraterestru. Nu unicat (ce bine!), însă raritate şi ciudăţenie. Din două motive:
1) Nu am profi în particular. Cel puţin deocamdată. Şi am tentative de revoltă atunci când profesorul de la clasă nu-şi face datoria. Îl iau la intrebări, îi sugerez că nu are cum să aştepte de la noi ceea ce nu ne-a (pre)dat. Şi ce primesc în schimb? Zâmbete evazive, blazaj... asta de la prof. Iar colegii se uită cu sprâncenele ridicate şi zâmbete batjocoritoare. Nu sunt nici cu, nici împotriva mea. Lor le e bine oricum. În primul rând, pentru că le-am oferit circ (deşi ultima mea intenţie era să fac pe clovnul) şi în al doilea rând, vor ieşi bine indiferent de rezultat: dacă profu ia în seamă ce zic eu, începe să predea ceva mai serios şi elevii sunt evident în avantaj, iar dacă nu, foarte bine, colegii se relaxează la şcoală, mai o bârfă, mai un rânjet, că profu’ de acasă oricum le spune ce trebuie şi nu pierd ei nimic.
2) Da, mie chiar îmi pasă! Da, eu ascult ce zice profu de istorie, geografie, română, religie, filozofie chiar dacă-s la profil real (şi ce mai profil, mate-info bilingv engleză, pardon!). Dacă am chef, mai pun şi câte-o întrebare, care nu se limitează neapărat la programa şcolară. Profu’, dacă are şi el chef, răspunde. Şi nu de puţine ori, am fost chiar plăcut surprinsă de rezultat (din partea profesorului). Colegii prezentau însă alte reacţii (adverse): Din faţă, mă-ntreabă cu dezgust: "Ţie chiar îţi pasă?", iar din spate, cu veselie puerilă şi înduioşătoare, mă încurajează: "Mai întreabă, mai întreabă!!" (ca să se scurgă ora fără să fie ascultaţi).
Sistem comunist
E la modă ca tânăra generaţie să-şi acuze înaintaşii că ar fi comunişti. De ce? În primul rând, e la îndemână. În al doilea rând, americanii încă ne fascinează şi, fără să fim în stare să le disociem calităţile admirabile de defectele abominabile, ne lăsăm atraşi, copiindu-le mai degrabă pe cele din urmă. Înverşunarea anti-comunistă e una din caracteristicile lor, pe care aş trece-o la defecte pentru că o acceptă din oficiu. Vederea lor asupra comunismului e oricum, numai nu obiectivă. Din păcate, însă, nu e nici subiectivă, căci nu ţine de idei personale, proprii; ea e comună colectivului, intensă, persistentă. Trist. În fine, revenind la subiect, nu pretind că americanii ne-au insuflat pornirile anti-comuniste, dar generaţia căreia îi aparţin îmi pare destul de influenţată, fermecată chiar, de ei.
De ce toată povestea cu comunismul? Pentru că cineva mi-a zis odată că sistemul de învăţământ românesc e comunist. Respectivul nefiind cu mult mai în vârstă decât mine, iniţial am catalogat acuzaţia ca fiind un impuls din ăsta la modă, descris mai sus. Surpriza a venit când mi-a spus şi de ce: În şcoala românească se dă şi se cere mai mult decât poate un elev, normal sau chiar dintre cei buni, să înveţe... Îngropaţi-ne în munţi de cărţi pe care ar trebui, dar nu putem să-i excavăm, ca să ne simţim mici, proşti şi buni de nimic, nu care cumva să îndrăznim să punem la îndoială ce (ne) zice şi ce (ne) face ăl de sus. Avem prea mult de învăţat? Cu siguranţă! Comunismul a asuprit? La istorie ni se zice că da! Şi unde suntem după 18 ani?
Programa nu e doar foarte încărcată, ci şi foarte diversificată. An de an s-au schimbat o mulţime de modalităţi şi de aspecte, care n-au reuşit decât să încurce nu numai procesul de învăţare, cu elevi şi profesori cu tot, ci şi bacalaureate, testări naţionale ori capacităţi, cum şi-or mai fi zicând. Asta v-aţi găsit să schimbaţi! Timp de atâţia ani nu vi s-a părut niciodată în neregulă ca un copil să stea la şcoală şapte-opt ore şi să i se mai şi dea teme (nu puţine!) pentru acasă? Din câte am auzit, sunt şanse să se schimbe asta în curând şi sper că se va schimba.
De asemenea, sistemul e prea rigid. Situaţia e diferită în locuri diferite... elevii, profesorii sunt diferiţi. Trebuie alocată o marjă de libertate care să permită eventuale corectări la nivel local. (Eu, câte 3 ore pe săptămână, timp de 4 ani, n-am făcut nimic! Poate sunt eu proastă şi nu reuşesc să înţeleg per ansamblu, să prind ideea când predă omu' ăla! Da' cum se face că nici alţi colegi de-ai mei nu reuşesc? Cum se face că puţinii elevi buni la materia respectivă au situaţii favorabile, cum ar fi un părinte care ştie sau un profesor în particular? Era aşa greu să ni se dea posibilitatea de a alege sau de a schimba o materie-două, măcar după doi ani de liceu? Mai ales că atunci ne cam hotărâsem în ce direcţie ne vom îndrepta şi văzusem cum stau lucrurile cu materiile şi cu profii.)
Liceul are rolul de a forma cultura generală; de profesie ne ocupăm în facultate. Având în vedere acest lucru, altă problemă majoră mi se pare importanţa prea mare pe care informaţia în sine, respectiv cantitatea ei, o capătă la unele materii. Sistemul ar trebui să nu permită profesorilor valorificarea strict sau predominant cantitativă a cunoştinţelor elevilor. De ce? Pentru că înţelegerea lumii înconjurătoare, "deschiderea ochilor" vine din cunoaşterea legilor şi relaţiilor mai degrabă decât din informaţia brută. Iar învăţatul strict cantitativ e o mai mare prostie – după ce că ne mănâncă o grămadă de timp, are şi eficienţă redusă în ce priveşte înţelegerea generală a domeniului (care ar trebui să fie ţinta, dacă liceul îşi propune cu adevărat să ne formeze cultura generală).
Se învaţă!? Unde?
Şi atunci, în toate condiţiile descrise mai sus, poate vă întrebaţi dacă se (mai) învaţă. Vă spun eu: Da. Poate vă întrebaţi cum. Vă spun şi asta: se învaţă două, trei lecţii pe semestru şi se răspunde voluntar ca să se scape de grija materiilor neimportante; se fac referate sau proiecte la materiile de umplutură; se merge la enşpe mii de profesori care mai dau încă un car de teme, dar cel puţin se îndură să explice câteva "de ce"-uri... asta la materiile importante şi/sau nasoale; se învaţă noaptea, dacă ziua nu e timp, apoi se chiuleşte ca să se doarmă; se învaţă în chioşc, în autobuz, în orele libere, plictisitoare sau care nu prezintă interes; formule de mate zburdă prin clasă ca bârfe de ultimă oră, iar ultimii mohicani – cei fără profi particulari – se mai agaţă de explicaţiile majorităţii.
De ce? De ce nu se studiază sistematic, constant, satisfăcător şi eficient? Pentru că e un pic absurd să-i ceri unui om să înveţe la 14 materii diferite, cu 34-37 ore pe săptămână şi teme kilometrice pentru acasă! Mai are vreun rost să menţionez că nu de puţine ori sunt necesare şi ore în particular care să compenseze lipsa de chef sau de competenţă a profesorilor din şcoli? La care se mai adaugă bacul şi admiterea, în a 12-a.
Pe lângă mâncat, dormit şi alte asemenea activităţi comune tuturor oamenilor care se află şi vor să rămână în viaţă, ce se alege de socializare, de hobby-uri, de descoperit lumea înconjurătoare? Şi cică suntem la vârsta la care ar trebui să ne formăm personalitatea, să ne alegem calea şi să păşim triumfători spre viitor. Viitor de care deja (cică!) suntem responsabili (chiar?). Viitor pentru care uneori suntem traşi anticipat la răspundere de câte un bătrânel cu o presimţire sumbră asupra acestei entităţi mici şi negre care bate la uşă... Cum care? Viitorul!
De ce chiulim? Pentru că altfel nu se poate. Dar chiulul nu garantează nici că învăţăm, nici că ştim şi nici că vom reuşi (deşi cam asta e calea urmată în general... speranţa moare ultima).
Vrem vacanţă!
Îmi amintesc o replică plină de venin şi dezgust, care m-a pocnit în faţă cam aşa: "Vouă niciodată nu vă ajunge!", referindu-se la vacanţa după care încă mai tânjeam la momentul respectiv. Şi de ce n-am tânji după vacanţe?, când:
– natura ne inoculează hormoni şi dup-aia îşi ia popcornul spre a savura americăneşte spectacolul burlesc (ştiu, exagerez, dar am văzut destul şi m-am săturat).
– şcoala ne bagă învăţătură pe gât, sau măcar ar trebui; profii ne iau de guler că de ce nu facem noi o revoluţie la secţia de poliţie ca să schimbe ăia oraru şi să rezolvăm permisu' după-masa ... şi să nu mai lipsim de la şcoală.
– părinţii ne suflă în ceafă "bă, nimeni-ule, e timpul să devii cineva!". Sau ne trag un bocanc în fund azvârlindu-ne acolo unde ar vrea ei să devenim cineva. Ori ne mângâie liniştitor, ştiind că orice cvasi-alfabetizat poate intra la o facultă (mare atenţie la articolul nehotărât), unde nu ţi se dă cap, dar ţi se dă diplomă. Ce-i în mână nu-i minciună, aşa-i? Feriţi-vă, dar, de cap!
...Cine nu vrea vacanţă să ridice mâna.
autor: Maria Covăsneanu
