 |
| |
"În ziua Învierii să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe altii să ne îmbrăţisam şi să le zicem fraţi şi celor care ne urăsc pe noi şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le".
Aşa trăiau străbunii noştri Învierea: îşi ducea fiecare crucea , prin post şi rugăciune, până sus, pe Golgota, unde-şi răstignea patimile şi orgoliile, ca să-şi poată spune, unii altora, în noaptea Învierii: "Hristos a înviat!" sau, mai bine zis, "Hristos a înviat şi în sufletul meu!"
Ar trebui să spun, poate, că şi în zilele noastre oamenii culeg roadele Învierii, căci, dacă privim în jur, în noaptea Învierii, Bisericile sunt arhipline, casele sunt curate, bucatele nu mai încap pe mese, oamenii par fericiţi…şi totusi, dacă îi întrebi ce fac în ziua Învierii îţi vor răspunde, ca de obicei, că "pierd vremea", căci într-adevăr timpul umplut de formalism, dar fără Dumnezeu, este mort şi lipsit de sens. Cum ne-am schimbat sufletul şi ce folos am câştigat din postul şi rugăciunea noastră, dacă stăm în faţa televizorului în timp ce clopotele ne cheamă la întâlnirea cu Hristos? Unde este bucuria de a ne întâlni unii cu alţii, când noi înşine suntem asemeni unor posturi de radio emiţătoare, menite să bruieze frecvenţa celuilalt? Ce canon mai mare pentru trupul nostru decât să-l îmbuibăm cu mâncare?... Un Sfânt Părinte, când a fost întrebat "De ce anume este însetată lumea de astăzi?", a răspuns cu multă înţelepciune: "De iubire şi de sens". Şi aceasta se datorează faptului că majoritatea oamenilor îşi trăiesc viaţa în mod defensiv, adică: doar atâta şcoală cât să nu rămână repetenţi, muncă la servici doar cât să nu fie daţi afară, ajutor în casă, doar cât să nu se dărâme pe ei şi doar atâta credinţă cât să nu ajungă în iad. Cam trist!
Dar un creştin autentic nu poate trăi doar cu acel "Doamne, Doamne", prin care noi, de obicei, îi cerem lui Dumnezeu să ne rezolve problemele noastre materiale, căci, într-adevăr, atunci să nu ne mirăm dacă la celălalt capăt al firului ni se va spune: "aţi gresit numărul", ci cu o "credinţă lucrătoare prin iubire"...iubire de Dumnezeu şi iubire de aproapele. Dar ce inseamnă oare aceasta iubire? Să spunem că într-o zi ar veni Hristos şi ne-ar spune: "Fraţilor, îmi pare rău, dar nu mai este pentru voi loc în Rai!"…ce-ar face oare oamenii?...cred că I-ar răspunde cu obrăznicie: "Şi de ce nu ne-ai spus pâna acum?"; şi ar alerga să nu mai piardă nici un minut ca "să-şi trăiască viaţa" în petreceri şi distracţii şi nici nu ar mai vrea să audă de El. Însă, dacă am avea într-adevăr iubire de Dumnezeu şi de oameni I-am spune lui Hristos cu bucurie: "Slavă Ţie, Doamne, că s-a umplut raiul şi pătimirea Ta n-a fost in zadar! Căci eu şi din iad voi spune tuturor iubirea Ta pentru noi".
Din păcate ne poticnim mereu de acelaşi viciu al vremurilor noastre: toată lumea ştie ce trebuie să facă şi, totuşi, prea puţini fac ceva. Căci noi vrem Taborul fără a trece pe la Golgota."Bine este nouă să fim aici!", fără "Ia-ţi crucea şi urmează Mie".
Timpul se scurtează şi e nevoie pentru fiecare dintre noi să punem un nou început în viaţa noastră, prin pocăinţă şi smerenie, ca Hristos să poată învia şi în sufletele noastre. Căci după cum spune Sfântul Siluan Athonitul: "El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul Îl cunoaşte, el se minunează fără sfârşit şi zice: "Ah, ce Dumnezeu avem!"" căci "O mare bucurie e în aceste cuvinte: dacă Domnul e al nostru, atunci toate sunt ale noastre. Iată cât de bogaţi suntem!"
Şi astfel, în noaptea Învierii vom putea cânta împreună: "Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta".Amin!
autor: Raluca Mocean
