 |
| |
Este sublim sa mai stai de vorba cu tine însuti, în intimitate, mai ales când vrei sa te regasesti, vrei sa te deconspiri si mai ales când ai atâtea sa-ti spui! Volumul „Solo de palavre" (Editura Ardealul, 2008) al lui Valentin Covaciu reprezinta tocmai aceasta îndrazneala de a privi în oglinda si de a contempla apoi opera narcisiaca. Un fapt exceptional, tinându-se cont ca este vorba de un debut, o introspectie caleidoscopica, profunda si izbitoare a unui tânar ce-si depaseste vârsta, facând - în mod filosofic - un salt titanic peste întreaga-i existenta, pâna la capatul unui drum în care gasim un om matur, cautând noi alternative si strategii de evadare din sine. Cartea este un pseudo-jurnal redactat în stil aforistic, un stil lapidar, taios ca un bisturiu, dur si stralucitor ca un diamant tâsnit din maruntaiele pamântului. Comparat pâna acum ca stil cu Cioran, Eliade si Henry Miller (asta da izbânda!), Valentin Covaciu ocoleste însa sinuos idoli si legende, furisându-se într-o identitate singulara, uneori travestita într-un alter-ego (Fierascu), alteori nerelevata, dar originala si dirijata de o sinceritate fermecator-necrutatoare. Scriitorul-filosof nu cedeaza clementa societatii si lumii în general. Nu se cruta pe sine si nu îl cruta nici pe cititor, azvârlindu-se în ochii tuturor ca un obuz, demolând si reconstruind din praf si pulbere. Priveste viata ca un teleobiectiv de 180 grade, cuprinzând în raza constiintei sale plenitudinea unui cosmos scapat parca din mâinile Creatorului. Priveste viata cu un ochi lacrimând si cu altul surâzând, cu condescendenta si sarcasm, cu pesimism schopenhauerian sau cu un optimism vizionar („Artistii au posibilitatea, spre deosebire de clerici, de a mântui fara a converti. Sunt singurii care pot mântui atei si pagâni.") Scriitorul este un artist paradoxal, macinat de idei contradictorii, de aspecte existentiale, aflându-se într-o permanenta reglare de conturi cu sinele. O lupta acerba în care reuseste sa-si gaseasca un echilibru, transfigurând realitatea în cuvânt, iar cuvântul într-un permanent certificat de nastere, livresc. Textele cartii poarta amprenta unui om cult, superior prin viziune, influentat de literatura si filosofie, dar practicând ambele „domenii" într-un stil propriu, ca o încercare de a le reinventa. Impulsul de negare se îmbina armonios cu impulsul de creare, nascându-se o dihotomie fascinanta, polivalenta, care se concretizeaza treptat într-un oracol. Valentin Covaciu da raspunsuri frapante în aceeasi masura în care pune întrebari incomode, scuturându-se de orice urma de nihilism. El nu face discriminari. Nu se adreseaza cuiva, el se adreseaza tuturor, într-un fel de „prânz dezgolit" complex ca cel al lui William Burroughs, sau ca într-o cina de taina cu un singur personaj si o armata de martori. Valentin Covaciu se înalta ca fauritor, ghidat de maxima lui Nietzsche: „Deplina duritate e nobletea suprema." Îsi transforma condeiul în ciocan, cu care izbeste, distruge si modeleaza, niveleaza asperitati, slefuieste si aduce ideea la incandescenta. Se exprima clar, dar pune pe gânduri. Fixeaza reflectorul pe o cugetare, apoi îl stinge, lasându-si aforismul în bezna, fortând astfel cititorul sa porneasca de unul singur în cautarea propriei solutii. Scriitorul manevreaza cuvântul cu dibacie, creând fortarete, creând culmi si emotii viscerale. „Cuvintele sunt fetisurile, idolii mei; sunt hrana, apa (...) sunt templele, altarul, icoanele, muzica." Cuvântul este arhetipul sau. Valentin Covaciu este un artist atemporal, dar totusi actual. Viziunea sa este matura, nemoralizatoare prin vointa, dar pilduitoare prin afluxul de idei împrastiate pe hârtie, ca o hemoragie a spiritului. Volumul este o demonstratie de ferocitate artistica în fata unei vieti uneori lipsita de sens, este un veto sau un imperativ adresat propriei existente. Un „cogito ergo sum" scaldat în fraze, semne de întrebare, de exclamare si puncte de suspensie. Mai presus de orice, Valentin Covaciu declara „Exist!" si cu asta spune totul.
autor: Andrei Vornicu
